Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

vineri, 30 martie 2012

În bărci

N-am să spun că azi mi-am simțit capul cât o baniță. L-am simțit altfel.
În primul rând mă bucur că l-am simțit.
Uneori am avut impresia, chiar mi-am propus să merg drept, drept ca o statuie, nicio mișcare făcută, cât de mică, să nu le amestece mai tare.
Dar gândurile îmi alunecau când în dreapta, când în stânga.
Capul, asemeni, unui vapor de croazieră, mare, imens, cu multe etaje, sute de oameni în el. Roind de colo-colo, unii fiind angajații companiei, muncind ca furnicile în umbra felinarelor. Alții ciudați, bolnavi, îngâmfați la etajul lor exclusivist, alții furând pe ascuns sărutări, unii fără grijă în contrast cu cei copleșiți de gânduri.
M-am bucurat că n-am purtat pe umeri Titanicul.
Nu, nu s-a scufundat. Nici bărcile.
Doar așa, în bătaia valurilor. De mers, merg drept, doar capul mă trage în toate direcțiile. 
Așa simt.
Mă duc, dar unde mă duc, nu știu.

duminică, 25 martie 2012

Copiii

Când am născut-o pe Silvia, numele a fost ales după lungi dezbateri, bine documentate, cu lungi liste cu nume și discuții în contradictoriu cu soțul meu. Am căzut de acord, în schimb, de la început, că vom pune copiilor un singur prenume.
Inițial am propus eu numele de Silvia, iar el nu a fost de acord. Ulterior a văzut un film cu Anthony Quinn, iar personajul principal era Silvia. Și așa am ajuns la numele de Silvia. De regula, dacă bătălia este câștigată nu mă preocupă foarte tare să-mi arog dreptul de autor.

Cu Silvia a fost mai greu. De dimineață până spre seară am stat în dureri. La un moment dat am întrebat asistenta când am să nasc. Mi-a răspuns că atunci când simt că nu mai pot, că mor, atunci nasc. Și chiar așa a fost. Încă din spital i se spunea, privind-o, că e mama în miniatură.
Despre ea îmi este mai greu să vorbesc, pentru că...nu știu exact de ce. Pot să spun, parafrazând, că dacă copilul depășește părintele în calități, a fost un părinte bun. La cât de aeriană eram eu la vârsta de  18 ani și cât de înfiptă în realitate și cu picioarele pe pământ este ea...categoric m-a depășit în realizări.
Când a venit vremea să se ceară afară, n-aș fi vrut să o las. Cum venea întrebarea ei, priveam pe pereți luptându-mă să rămân cât mai rațională. Îmi ziceam în gând că și-a facut lecțiile, are note bune, n-am niciun motiv să-mi justific un refuz. Într-o zi m-a întrebat de ce naiba privesc pereții când se cere afară. I-am explicat că este un semn bun, pentru că altfel ași spune direct, NU.
Cu Silvia totul este o provocare, o întrecere de forțe. 

După ce și-a luat cumnățica un apartament în București, am fost în vizită la ea, Vladi mic, avea câteva luni, Silvia și soacra-mea. Am pornit dimineața în parc și n-am mai știut să ne întoarcem Cum se facea de-o caniculă deveneam tot mai agitată. Silvia, avea 4- 4 ani jumătate atunci, îmi  spunea ”Mama, pe aici trebuie.” Eu spuneam continuu ”taci Silvia, trebuie să mă concentrez”.
După ce ne-am învârtit o oră, soarele ne ardea, Vladi avea program de papa-nani și plângea, m-am dat bătută și am i-am dat șansa Silviei să vorbească. În 5 minute am fost acasă.
Și acum mă țin după ea prin București.

În schimb, când eram în vacanță în Croația, mergeam la un restaurant și cumpăram mâncare pentru prânz la pachet. Mergeam pe rând, până când ne-a venit rândul mie și lui Vladimir.
Am pornit în timp, povestind, mergând, povestind...și ne-am oprit pentru că ieșeam din stațiune.
După ce am tot întrebat de n-șpe ori, am ajuns înapoi după 3 ore, iar Silvia nu ne-a mai lăsat niciodată să plecăm după mâncare.

Pe Vladimir l-am născut foarte ușor, am intrat în sala de naștere la ora 4, după masă, mi s-a provocat nașterea, iar la 4 și 20 min, eram deja la a treia contracție și urlam după asistentă să vină că nasc. A venit foarte relaxată spunând să stau liniștită că voi naște seara doar, dar după verificare a început să se precipite că trebuie să merg pe masa de naștere. Ea a luat-o înainte, să pregătească masa, să sune doctorul, iar eu aveam senzația că pierd copilul printre picioare. M-am deplasat singurică în încăperea alăturată, mergând ca un călăreț care nu s-a mai dat jos de 3 zile de pe cal și țineam mâinile între picioare să prind copilul în caz de...
Până m-am lăsat pe spate pe masa de naștere, Vladimir a și apărut pe lume. Sigur, eram pregătită cu numele de Vlad, dar eram contrariată, pe secție mai erau alți 4-5 de Vlad. Așa că atunci când m-au întrebat numele copilului am zis Vlad..imir. Și-apoi am uitat ce-am zis.
Timp de două săptămâni i-am zis : Valentin, Victor și ...copile, băiatul mamei.
Și de atunci Vladimir mă tot ia pe nepregătite.
Când spălam vasele la bucătărie, stătea pe picioarele mele moșmondind o jucărie. Dacă găteam, stătea pe masa de bucătărie. Când aveam treabă, pentru că stătea mai mereu lipit de mine, îl puneam în cărucior, puneam haine colorate la spălat și-l lăsam în fața mașinii de spălat.
Mereu m-am întrebat de unde o fi avâd el latura asta artistică.
Mai încolo, mai mare fiind, Silvia s-a supărat pe el foarte rău și i-a spus că Moș Crăciun nu există.
Șocul a fost foarte mare. Nu a mai vrut să-i scrie scrisori lui Moș Crăciun.  Cum am fost categorică, fără scrisori adresate Moșului, nu vor fi nici cadouri, am reluat procedurile.
A cerut într-un an o orgă. Am fost de acord. Silvia m-a certat, că îi fac toate poftele. Adevărul era că nu văzusem orgă prin magazine și mă gândeam că n-are rost să refuz, apoi v-a alege alceva. Și după ce am decis amândoi că în tot orașul a mai rămas un singur magazin de vizitat, apoi alege alt cadou, am dat de o orgă. N-ar fi fost vorba de Vladi să nu fie așa.
O lună m-a bâzâit zilnic să-i caut profesor de pian. Am așteptat să-i treacă. Nu i-a trecut. Am găsit un profesor de pian. M-a întrebat câți muzicieni avem în familie.
Am arătat spre Vladi și am zis ”ăsta este primul!”. Și au urmat câțiva ani de pian.

Săptămâna asta familia are o nouă șoferiță, Silvia, iar Luni, Vladimir e mai mare. Pasionat de desen, de data asta.
Iar mie mi-e prea dor.
 



luni, 19 martie 2012

Am zis!

Vreau o zi frumoasă!
Vreau să construiesc!
Vreau să pot privi din nou fotografiile copiilor!
Vreau o îmbrățișare, iar nu buze crăpate și dâre de lacrimi uscate!
Asta să fie strigătul meu de luptător ninja!
Am zis! :)

marți, 13 martie 2012

La Costel banc, dar aici realitate

Nu știu cum se face, dar Costel este de mare inspirație pentru mine. Acum, că o fi el un fel de Freud deghizat pentru mine, nu știu, dar este cert că sapă prin tenebrele mele. Și cum mi-a fost rușine să scriu la el porcării, scriu acăsică la mine.
E bună de banc, dar e realitate.
După revoluție,  cu R, lucra soțul meu la un grec, o firma  cu sediul in Bacău, ”Star foods”.
Și cum s-a făcut de-o petrecere la firmă, așteptam într-un birou să ni se aducă o cheie de la un apartament al firmei (noi fiind de pe drumuri adunați).
Și cum stam noi așa și așteptam și așteptam, unul dintre colegii soțului, iritat de rolul Penelopei, pune mâna pe telefon să sune persoana care trebuia să vină cu cheia, în nu știu ce alt birou, din altă cladire și s-a întâmplat asta:

-  Alo, Star Foods?

- ...fuți pe mă-ta!

Și acum am în fața ochilor omul cu telefonul și cu fața perplexă.

Sensuri

Energia în sine este pură. Direcția pe care o imprimăm o ”strică” sau o face constructivă.
Canalizată greșit, energia produce cele mai mari turbulențe în interiorul nostru.

O investiție proastă de energie este Dorința. Dorința în sine, prin împlinirea menirii, este o bucurie sau o deziluzie. Ar fi bine să rămânem liniari. Orice salt peste linie aduce cu sine un ”+” și, obligatoriu, un ”-”. Fie înspre pozitiv, fie spre negativ se crează un dezechilibru.
Ca să rămâi în echilibru înseamnă să elimini Dorința.  

Care să fie sensul vieții mele? Când credeam că l-am găsit, mi-am dat seama că nu are cum să fie în relație decât cu mine însămi, iar eu l-am lipit de alții.
Dacă mă apucă sfârșitul vieții și eu tot mai caut, sau doar sfârșitul vieții va fi sfârșitul căutărilor?
Iar Dorința asta, în afară că îmi amintește că sunt om și că sunt vie, la ce mai folosește?
Că vorba aia: ”Niculae, unde mergem noi?

Și când calcă alții atât de apăsat în viețile noastre, au ei talpa grea ori noi materialul moale?

marți, 6 martie 2012

Când ceva nu e Made în China, nu e original !

Se apropie ziua lui Vladi, fiul meu, împlinește 15 ani. Cum nu mai postează desene pentru că aparatul foto s-a stricat, am purces să cumpăr altul, aici în sat la mine.
Mă duc pi șentru, că sunt acolo magazine ciorchine. Intru în primul care îmi iese în cale, sigur, primul magazin cu electronice. 
Apare un tânăr, îi spun ce vreau și mă însoțește la sectorul cu aparatele foto.
Cum am creierul pe pauză m-a deranjat limbajul lui cu pixeli și alți termeni.
În ziua de azi nu poți cumpăra nimic fără să treci printr-un training numai ca să poți înțelege ce cumperi.

După ce i-am tradus în mod politicos și într-un limbaj elevat ” bă, minciunică, scutește-mă și zi-mi simplu -ăsta e bun pentru că știe să facă asta în plus față de celălalt...” , m-am opintit în vitrină și, scărpinându-mă în cap, inteligent, ca Moromete,  zic nedumerită: ”știi, mă pricep atât de puțin la aparate, din ce în ce mai puțin, totuși nu știu ce mărci îmi arăți tu aici (total necunoscute) și, deși, toate-s originale, făcute în China, am așa un fix să văd Nikon, Cannon, Panasonic, Sony, Lumix și altele pe care le-aș recunoaște  văzându-le. A! păi aici nu-i magazin din ăla, trebuie să merg la altul, pe stradă, în sus.

Bun, la cestălalt magazin văd mărci cunoscute. Încep iarăși discuțiile despre pixeli, focalizare, număr de poze pe extrasecunde, tip de lentile, îl chinui pe vânzător să-mi aducă aparat nou din depozit, nu cel folosit la încercări, adică cel din vitrina cu cheiță...ba că n-are altul și reîncepe căutarea la altă marcă, după alt tir de întrebări, căci vorba aia, de priceput nu mă pricep dar știu atât de bine și de mult să întreb.
Am luat un Lumix, verific, Made in China, sunt mulțumită, este original, așa că decid să-l iau.
Am stat cam 40 de minute în magazin până am decis pe care să-l cumpăr, adică l-am luat pe ăla care avea un frate nou-nouț în depozit.
Cum l-am tot trimis pe vănzător să caute prin depozit, a vrut să se răzbune. Cică să cumpăr și o asigurare pentru aparat, valabilă în UE, în caz că se strică. Era aproape un sfert din prețul aparatului.
Păi, măi, minciunică, dacă eu cumpăr așa marcă și așa aparat grozav, cu lentilă de nu-știu-care, MADE ÎN CHINA, original adică, se presupune că e bun, nu? :))
Nu nu vreau să plătesc nicio asigurare, nu mă întorc din România ca să-ți dau cu aparatul în cap că nimeni nu o recunoaște. Am mai trecut prin ceva asemănător cu un alt aparat, cu certificatul de garanție, atât l-au reparat până a ieșit din garanție, apoi am plătit pentru repararea aceleiași probleme jumătate din prețul aparatului și tot stricat e. Era  un Sony. Poate că nu era original și de aia nu a ținut? Trebuie să verific când ajung acasă dacă era Made în China sau nu.

În fine, când am terminat, vânzătorul a respirat ușurat, EXTREM de evident, ceea ce puțin m-a deranjat. :)) Da' nu-i frumos să zic unde m-a durut, nu?

Și m-am gândit să-i mai cumpăr lui Vladi de ziua lui niște ”pantaloni căcăcioși”, adică din aceia cu turul jos sau larg sau cum s-or numi. Cred că o să-i placă. 

Ieri mi-am luat niște pantaloni de trening, nu sunt originali, Made in Bangladesh....asta ca să nu ziceți că sunt o snoabă, dar chiar n-am găsit cu Made în China.

Scriind, mi-am amintit că și Dan avea o postare cu Ikea și mobilă originală.
Aici, nu cunosc magazinele, dar știu un lucru, dacă întru într-un magazin și sâmțesc un anume miros de cauciuc, deja știu că sunt în magazin chinezesc.
Tot așa, acasă, când mergeam la Trezorerie și Administrația Financiară, recunoșteam mirosul de țigani, înainte să apuc să vad șatra...o abilitate dezvoltată pe când lucram la Protecția Copilului.